mi şi nu “me”- pentru că aşa ne place nouă să vorbim (…)
PE ULTIMA SUTĂ de metri. E clar, vis spulberat. Ah, dar nu! La capăt acolo începe să se arate o bucăţică de soare. O fi pentru mine sau mai bine pun mâinile la ochi?
Ete na! E al meu, tu eşti al meu, şansa îmi aparţine. Acum sunt sigură, dar tremur … Nu eu, ba eu. Uite, tremur şi psihic, drace! Dar e ceva … interior, mai puternic, ceva ce îmi taie răsuflarea … Ce ciudaţi suntem noi, oamenii- o simplă întâmplare (”simplă” fiind folosit doar ca termen, căci întâmplarea în sine este complexă) ne schimbă radical în doar câteva momente.
Frontiere, bariere, limite şi ziduri ale timpului; şi-ale mele pentru că sunt complice. Dar am şi eu dorinţe, fapt pentru care trădez contractul, afacerea cu timpul şi îl las în bătaia vântului, acum nu îmi mai pasă de el, acum îmi pasă de EL.
*continuare*