mi şi nu “me”- pentru că aşa ne place nouă să vorbim (…)

PE ULTIMA SUTĂ de metri. E clar, vis spulberat. Ah, dar nu! La capăt acolo începe să se arate o bucăţică de soare. O fi pentru mine sau mai bine pun mâinile la ochi?
Ete na! E al meu, tu eşti al meu, şansa îmi aparţine. Acum sunt sigură, dar tremur … Nu eu, ba eu. Uite, tremur şi psihic, drace! Dar e ceva … interior, mai puternic, ceva ce îmi taie răsuflarea … Ce ciudaţi suntem noi, oamenii- o simplă întâmplare (”simplă” fiind folosit doar ca termen, căci întâmplarea în sine este complexă) ne schimbă radical în doar câteva momente.

Frontiere, bariere, limite şi ziduri ale timpului; şi-ale mele pentru că sunt complice. Dar am şi eu dorinţe, fapt pentru care trădez contractul, afacerea cu timpul şi îl las în bătaia vântului, acum nu îmi mai pasă de el, acum îmi pasă de EL.
*continuare*

Daca aş gândi fiecare cuvânt pe care ţi-l spun, ar însemna că sunt robot, nu om. Ar însemna să fiu o maşinărie care ştie că trebuie să te iubească, în schimb eu sunt doar o fiinţă care te iubeşte şi te doreşte, care nu îşi poate lua gândul de la tine, care te poartă în suflet pretutindeni. O fiinţă simplă ce-i drept, dar cu sentimente atât de complexe ….
Poate îţi repet de prea multe ori “te iubesc“, poate depărtarea este cea care mă face să te sun şi să îţi spun că mi-e dor de tine, dar nu e vina mea … poate ţie îţi aparţine pentru nebunia asta, pentru că te iubesc, dar poţi sta liniştit, iubitule, eu sunt încântată de situaţie … Greşit! Sunt încântată pentru că am şansa de a te iubi, dar … te vreau!
*continuare*