… dacă nu este adorabil să vezi o blondă citind o carte ce poartă titlul “Cum m-am lăsat de gândit“?

Dacă laşi banul să te facă, în loc să îl faci tu pe el, eşti un om pierdut!

“Dacă dai din cap nu te aud!”

(autor anonim)

Mă întreba mai demult cineva: auzi, dar prin ce te caracterizezi tu, referindu-ne la lucruri pe care le poate observa oricine?
Aici e vorba de nişte chestii elementare, detalii uşor de observat, tipice mie.

1. Port ochelarii mereu, deşi în poze, în general apăream fără ei. Acum s-ar putea să renunţ la obiceiul de a mi-i da jos când am “sesiune foto”, căci am unii noi şi îmi plac la nebunie.

2. Întotdeauna port după mine ori ghiozdanul, ori un ghiozdănel mai mic, sau măcar o poşetuţă de orice fel. M-am obişnuit aşa, nu îmi place să îmi ţin lucrurile în buzunar, pentru că ţin multe după mine. Încă puţin şi bag şi maşina şi dulapu’ cu haine în ghiozdan.

3. Gesticulez, mult! Dar nu sunt vreo copie de-a lu’ Dan Negru. E pur şi simplu un fel de tic.

4. Când merg singură pe stradă ţin mâinile în buzunare. Foarte rar le las libere, pe lângă corp.

5. Până să rămân fără căşti, ascultam muzică pe stradă, dacă eram singură. Acum, în timp ce merg, mă gândesc la …. ce nu se poate.

6. Nu mă îmbrac în negru. Deloc!

7. Cânt mereu, indiferent ce fac, cu cine sunt, aud un cuvânt şi de aici îmi amintesc de un vers, nu mă mai opresc. Cânt, deci!

Cam atât am acum în minte.

Şi noi am vrea. Noi, femeile.
Părerea mea este că femeia se prezintă drept una din cele mai complicate forme de viaţă, fiind în acelaşi timp, atât de previzibile în unele cazuri, sau mult prea simpliste faţă de cum ar trebui să fie.

Veşnica întrebare “tu ce vrei, de fapt?” ne derutează complet. Pentru că niciodată nu vrem un singur lucru, vrem cel puţin două, problema este că nu ştim pe care îl dorim mai tare.
E gravă treaba atunci când ştim ce vrem, pentru că numai la asta ne stă mintea şi nu ne lăsăm până nu iese ca noi. Ce-i drept, asta se întâmplă destul de rar, v-am zis, suntem nehotărâte.
*continuare*

1. Uneori eşti lăsat în urmă, ca o râdă de nisip… neînsemnată ce-i drept; eşti tratat ca un nimic, nu eşti luat în considerare, iar asta doare.
2. Uneori ba chiar de cele mai multe ori mă enervează la culme Murphy cu legile lui protesc de adevărate, gen: imediat după ce ai reuşit să pui lucrurile cap la cap, cineva îndepărtează capetele.
3. Uneori e nevoie de ceva mai multă tortură pentru a-ţi da seama că încercai să repari nişte lucruri bune de aruncat la atelierul de fiare vechi ale personalităţii.
4. Uneori nu e de ajuns să îţi doreşti, ba chiar trebuie să încerci din răsputeri, să lupţi, să te zbaţi. Vei reuşi exact atunci când vei avea impresia că totul trebuie să ia sfârşit, că nu mai există nici o şansă.
5. Uneori ne simţim atât de pierduţi, terminaţi, şi spunem: m-am săturat, nu ştiu cât mai rezist. Totuşi, în adâncul sufletului ne păstrăm speranţa, căci altfel nici nu am mai apuca să spunem că nu mai rezisăm. *continuare*

• Uite şi world’s largest swimming pool.Mai multe informaţii găsiţi aici. Am aflat de ea datorită lui Robert. Poate ştiaţi deja, dar eu habar nu aveam de această piscină, pentru curăţenia căreia probabil pierd ăia timp căcălău.
• Recomand două poezii care merită câteva minute: link 1 & link 2.
• Am înnebunit ascultând romanţe, inclusiv aceasta, de origine spaniolă. Dacă aveţi recomandări primesc cu cea mai mare plăcere.

• Gabi a grăit: ne căcăm filozofie. Indiferent unde bate, are dreptate.
• Apropo: în ziua de azi toţi caută plăcere gratis, fără sacrificii, fără eforturi, fără riscuri. Cât de prost să fii? ….

Dacă părintele tău a făcut sacrificii pentru tine într-un domeniu care îi plăcea foarte mult, ţi se pare normal ca tu să îl răsplăteşti la fel, adică făcând o serie de sacrificii în acelaşi domeniu, cu precizarea că la tine plăcerea nu ar fi atât de mare, ba uneori chiar egală cu 0 ?

Poate că părinţii sunt totuşi singurele persoane care ar face orice pentru tine, indiferent de moment sau de ceea ce implică acţiunea respectivă. Poate că părinţii chiar sunt singurele persoane care merită dăruirea noastră completă, căci restul oamenilor sunt trecători, majoritatea falşi, indiferenţi.
Dar se poate ca unoi să fim prea egoişti sau nerecunoscători încât să nu acceptăm ideea de a înapoia măcar un sfert din ce au făcut ei pentru noi. Ne e teamă de sacrificii, se pare…

Ca să faci un sacrificiu ar trebui în primul rând este un pas pe care îl faci din proprie iniţiativă, pentru că tu vrei şi sufletul ţi-o cere, nu din datorie, sau pentru că a cerut altcineva….atunci ar fi vazut ca o obligaţie, o datorie, o prostie mai bine zis.

Nu avem nevoie de eroi, ci de oameni cu suflet!

Poza este preluată de aici.