Am mai spus că femeile sunt nehotărâte, dificile, dar mai ales, greu de înţeles. Dacă nu am dreptate, să mă contrazică şi pe mine cineva, că şi aşa mă irită la culme să văd cum mulţi aprobă doar de dragul de a vorbi.
Îmi permit să spun asta despre femei pentru că:

1. sunt singurele fiinţe în lumea asta care îşi pot imagina propria poveste de dragoste şi pot vorbi/povesti despre ea ore-ntregi.
2. doar ele sunt în stare să despice unele probleme în mii şi mii de variante, una mai plauzibilă decât cealaltă.
3. simt atât de mult nevoia de atenţie şi de dragoste încât vor continua să creadă în iubire, deşi au fost dezamăgite de câteva ori înainte.
4. deşi se supără pe voi, bărbaţii, mereu le puteţi împăca ori cu vorbe dulci, ori cu un gest frumos.
5. ştiu să pară dure şi greu de impresionat, deşi ele sunt sensibile şi atât de prostuţe.
6. dacă se supără acum pe o temă, îşi vor aminti în fiecare săptămână de acest lucru, iar asta va dura câţiva ani buni.
7. uneori se desconsideră aşa de mult, încât ajungi să le crezi că sunt urâte şi proaste, deşi, în realitate sunt inteligente şi frumoase precum nişte zeiţe.
8. au impresia că spunând “n-am nimic!!!” au reuşit să mintă.
9. nu ştiu nici ele ce vor, sau dacă ştiu, e cam imposibil de obţinut.
10. atunci când iubitul face o glumă proastă, se pot supăra în aşa hal încât să nu vorbească jumătate de zi cu el.
11. sunt atât de infantile uneori, încât ai impresia că stai de vorbă cu un copil de clasa a III-a.
12. dacă o dau în bară, întâi se enervează şi spun “ce proastă sunt!”, abia apoi o ia de la capăt.
13. atunci când sunt triste, în loc să caute o modalitate de a ieşi din starea asta, ele ascultă melodii triste sau practică alte sporturi din astea masochiste precum evocarea diferitelor momente/persoane din viaţă.
14. 24 de ore niciodată nu ajung pentru a face tot ceea ce au plănuit.
15. ele plâng din orice motiv, chiar şi de fericire.

Şi totuşi, aşa cum suntem, ne iubiţi!

GICA PETRESCU -IUBESC FEMEIA

7 septembrie- una din cele mai importante zile ale acestui an şi ale fiecărui an, în general- o reprezintă ziua de naştere a mamei mele.

În copilărie, când aveam vreo 8 ani, căutam bijuteriile mamei şi le puneam fundiţă apoi i le făceam cadou de ziua ei. Mă miram de ea şi de tata când zâmbeau, dar mă gândeam că e de fericire. Am înţeles mai târziu. Apoi am început să îi cumpăr buchete de flori că înţelesesem că aşa se face, da’ de unde, mama nu aştepta aşa ceva…. până când am aflat că îi plac într-adevăr florile, dar cele în ghiveci, să poată avea grijă de ele, să poată vorbi cu ele (lucru pe care îl face aproape zilnic), să le poată da nume, etc.
Am aflat că îi place şi argintu’, bilă albă pentru mine, aveam o alternativă, că doar nu era să îi iau de fiecare dată ghivece cu flori. Treptat, am descoperit gusturile mamei în majoritate, am aflat ce îşi doreşte, ce îi place şi ce nu, ce apreciază şi ce nu…. am început să descopăr, adică, cum este ea… Şi este o persoană minunată- mă refer strict la interiorul ei.

Dar anul acesta am hotărât să nu îi mai dau nici flori, nici argint, nici alte cadouri materiale. Astăzi am hotărât să o fac fericită. Care împlinire e mai mare decât aceea de a îi transforma visul în realitate, visul de o viaţă? Eh, asta am făcut eu azi, nu mă laud, sunt doar fericită, împlinită, mulţumită sufleteşte pe deplin.
E mama, e femeia care mi-a dat viaţă şi m-a crescut, m-a educat, o iubesc şi o respect, îi doresc tot, dar tot binele din lume, să îşi găseasca şi ea liniştea…
LA MULŢI MULŢI MULŢI ANI lângă mine, mamă!

E cantecul tau, mama!

_______________

Era abia o biată femeie ce pusese întreaga viaţă familia pe primul loc. Îşi lăsase cariera muzicală pe planul doi, deşi muzica, încă din copilărie, fusese precum aerul. Părinţii nu i-au permis, nu au acceptat ca ea să facă o carieră din asta, pentru că, pe vremea aceea numai femeile uşoare erau considerate căă intră în acest domeniu. Dar pentru ea nu contase, îndrăgise muzica, cânta cu o poftă incredibilă, în voce se resimţea dragoste şi pasiune, plăcere şi dorinţă.
S-a căsătorit cu cel pe care părinţii ei nu l-au vrut. Mama îi spunea: uh, mamă, da’ ce îţi place ţie la el? Uite ce buze mari are!“… Dar ei nu i-a păsat de ce spuneau părinţii, sau cei din jur, era fată din provincie, neiniţiată, neştiutoare, inocentă şi plăpândă. El era alesul, cu el s-a căsătorit!
Noaptea nunţii trebuia să fie perfectă. Şi asta fost exact…un dezastru. A ajuns la vorbele părinţilor. El nu era chiar ce păruse la început. S-a îmbătat, a început să aducă injurii, să spună că ea nu e virgină- ceea ce pe vremurile de atunci era o jignire imensă, mai ales că pentru biata fata el era primul iubit/soţ.
A suportat toate astea, a zis că au să treacă şi vor rămâne doar un album de amintiri neplăcute. Dar viaţa i-a demonstrat că nu era chiar aşa. Viaţa nu e ca în filme!
Situaţia proastă în familie a continuat, el era un om duşmănos, răutăcios, nu suporta să o vadă pe ea că are succes în cariera muzicală.

- În seara asta mă duci şi pe mine, te rog, la restaurantul X? Am o cântare!
- Ei, a grăit cântăreaţa, ha ha! Nu te duc, mi-e greu să conduc acum, îi răspundea el în batjocură.

… Timpul trecea, dar relaţia lor nu se îmbunătăţea cu nimic. Ea încerca să îi facă mereu pe plac, spăla şi călca de câteva ori pe zi ca să îl ţină curat, căci fusese genul de om care ar fi făcut orice să aibă o familie fericită, strălucitoare. El însă, nu, era nepăsător, indiferent, cinic de multe ori.
Îşi doreau un copil. Mai mult ea, ce-i drept, dar nici el nu lăsa treaba în bătaia vântului. Câţiva ani buni au mers din doctor în doctor, din oraş în oraş, pentru că nu puteau avea copii, ea avusese probleme cu o răceală “simplă” cum îi zicem noi astăzi, dar care a cauzat într-un hal fără de hal. Furtunele, seringi, pastile, analize, toate nebuniile prin care trecuse păreau nimic în comparaţie cu împlinirea visului de a avea copil, cu mulţumirea sufletească de a fi făcut ceva în viaţă care să conteze cu adevărat. După toate aceste, Dumnezeu le-a ajutat şi au avut un copil, o fetiţă care a reuşit să mai aducă armonie în casă, fericire şi energie. Însă nu pentru mult timp…..

Poza este luată de aici, recomand să răsfoiţi.

Aceasta nu este o poveste, ci o relatare, fără strop de ficţiune deci.

Nu s-a terminat aici!

client: bună ziua, aş dori să fac şi eu comandă de un tort (detalii)… când să vin să îl iau?
vânzătoare: veniţi mâine după ora 12.
client: e perfect,vă mulţumesc, o zi bună.
vânzătoare: la fel.
*continuare*

Atâta timp cât ai probleme consideră-te un om fericit. Un fel de paradox, dar nu neapărat.
Întrebare existenţială: tu cu ce scop respiri?

Dacă am ştii că o oră de fericire pare un minut, poate am ştii să facem ceva în privinţa asta: s-o păstrăm undeva în adâncul sufletului cu fiecare detaliu al său, să îi simţim parfumul şi dimineaţa următoare, să gustăm bucuria şi împlinirea gândindu-ne că poate fi ultima …
*continuare*

Sunt chestii pe care probabil că nu ai şansa să le trăieşti de prea multe ori …. sunt mici lucruri care ne fac fericiţi, sunt amintiri care vor rămâane o bună perioadă de timp în minţile şi în sufletele noastre.

*** autor anonim

Poveştile, de multe ori, sunt inspirate din realitate. Tot de atâtea ori sunt pură ficţiune. Cum s-o dai s-o nimereşti?
*continuare*