Cu ocazia lepşei primite de la Nasta, mai apuc să povestesc şi eu câte ceva (că şi aşa vorbesc puţin).
Nu ştiu dacă faptul că am făcut 1 an jumătate atletism se poate numi sport de performanţă, dar mi-a plăcut. De atunci, atletismu’ a rămas un vis. După un an jumătate în care am progresat enorm, am avut o problemă : încălzirea parţial făcută, contractarea muşchilor, repaus 2 săptămâni acasă.
- Dom’ profesor, dacă stau 2 săptămâni nu mai vin apoi, că îmi ies din ritm.
- Ba vei veni.
Şi tot ca mine a fost, deşi mi-aş fi dorit să nu fi avut dreptate. Începeam însă clasa a5a, trebuia să merg dimineaţa la antrenament, apoi să vin acasă, duş, mâncat, chestii, temele şi toate alea făcute de seara şi nu suna prea bine. Plus că stadionul (locul pentru antrenament) era în partea cealaltă a oraşului.
Şi m-am lăsat.

Am încercat apoi handbal-ul. Un an de zile, în clasa a8a, ore de sport=handbal, ore libere=handbal, şi tot aşa. Când am terminat anul şcolar, am renunţat şi la asta, normal, mai ales că aveam o altă piedică, anume faptul că purtam ochelari.
Great!
În clasa a9a am zis să încerc volei. Nu mi-a plăcut. După 5 antrenamente m-am lăsat.
Acum, sportul meu de performanţă este … prosteala. Chiar pot deveni campioană mondială.
Mulţumesc, Nasta, pentru leapşă. Aceasta merge la Eros, emese, Lucian & Lara (al căror răspuns va fi format din 3 litere, probabil).



