- Bună seara, mamă!
- Ce faci, Andrei? Cum a mers treaba? Ai găsit de lucru? îl întrebă mama cu inima la gură.
- Da şi nu.
- Fii mai explicit, te rog.
- Da, am găsit, dar trebuie să merg cu o parteneră luni, altfel nu mă pot angaja oamenii. Altfel spus, slujba este, de la început, pe jumătate pierdută.
- Nu fii pesimist! De ce nu o suni pe Dora?
- Pe Dora? Mamă, să fim serioşi, nu am mai vorbit de când ne-am despărţit, iar asta a fost cam acum un 7 luni. O să creadă că o caut din pur interes, iar tu ştii bine că nu este aşa …
- Da, ştiu că o iubeşti chiar şi acum, tocmai de aceea îţi spun, fiule, nu ai nimic de pierdut. Poate ar deveni chiar un prilej pentru ca voi doi să vă împăcaţi.
- Eh, mamă, tu de bunăcredinţă, ca întotdeauna.
- Deci, o suni, Andrei?
- Mă mai gândesc, promit.
- Foame nu îţi este? Am pregătit o mâncare de cartofi excelentă, fără pic de modestie. Doar mă ştii, sunt o bucătăreasă desăvârşită, altfel …
- Spune, mamă, vroiai să spui de tata, nu?
- Nu, nu, fiule … Îmi pare rău, nu pot să mă abţin câteodată.
- E ok, mama, hai să mâncăm, apoi mergem să ne odihnim.
Read the rest of this entry »

(…) sfârşit de primăvară … noapte ploioasă de mai.
Picuri de apă curgeau abundent din înaltul cerului, loveau fără milă umbrele jucăuşe ce se perindau de-a lungul unor străzi de cartiere mărginaşe.
Deşi era seară, trecut de orele 21.00, copii se jucau în ploaie. Era, într-adevăr, o plăcere de neimaginat să alerge desculţi pe asfaltul scăldat de apa ce se revărsa fără cea mai mică reţinere.
Pe cealaltă parte, oameni care terminaseră munca se îndreptau cu paşi repezi, grăbiţi probabil de ploaia abundentă, către localul din capătul străzii- Passion.

Passion era genul de local unde găseai ce îţi poftea inima: de la băuturi şi spectacole de dans, până la filme şi femei de noapte.

Vinerea era cea mai aglomerată zi, era şi ultima zi de muncă.

În acest stat există o lege care interzice locuitorilor să munească sâmbăta şi duminca . Perfect. O seară întreagă de petrecut în acest local precum într-o grotă a Paradisului.

- Se pare că vom avea o seară mai aglomerată decât de obicei, Iulia! Read the rest of this entry »

Zile întregi fusese tulburată de scrisoare, până acum în momentul când telefonul a sunat … bineînţeles, era EL, dar ea nu ştia:
Read the rest of this entry »

Vin nebuniile, chestii noi, (ne)plăcute, vom vedea.

1. Vom avea câte o melodie de weekend, uite aşa să ne mai destindem. Va exista un banner în sidebar, care vă va duce la melodie când daţi click, vă mai explic mâine, odată cu prima melodie din această … “sesiune muzicală- Melodia de duminică“.
2. Mă apuc de scris o poveste, un fel de roman. Dacă îmi place cum iese, voi publica şi aici, să aud păreri. Acum, Dumnezeu cu mila.
3. Povestea EL şi EA se va termina curând, apoi începem alta, personaje diferite, situaţii palpitante, am văzut că vă plac … Eu cred că va fi interesant.
4. Curând vom mai face o poezie, dacă vreţi, rămâne la alegerea voastră, votaţi în poll. Pentru cei ce nu ştiu despre ce pălăvrăgesc eu aici, citiţi în sidebar, “gama” POETRY, adică aici şi aici.

va urma

Poveştile, de multe ori, sunt inspirate din realitate. Tot de atâtea ori sunt pură ficţiune. Cum s-o dai s-o nimereşti?
Read the rest of this entry »

Ascultă înainte de a citi, chiar dacă ştii melodia.

“Fluturaş, nu mai ai aripioare, domnu’ conte ţi le-a retezat . . .”
Bietu’ fluturaş!
Uite care este, de fapt, treaba!

Fluturaşul era plin de voioşie, veşnic tânăr şi energic, emana bună dispoziţie oriunde îl duceau aripioarele, ştia să aprecieze natura la adevărata-i valoare. Era tipul de “om” optimist, ce ştia să mulţumească Cerului pentru ceea ce are, pentru faptul că este în viaţă, pentru că mai poate zbura şi are, de fapt, darul de a vedea de sus ceea ce alţii nu văd indiferent de unghi- realitatea.
Îi plăceau oamenii, îi plăcea să creadă că fiecare are un strop de bunătate în adâncul sufletului, deşi nici unul dintre ei nu o afişa.

Care-i treaba cu contele? Read the rest of this entry »

PLAY!!!!

Deşi era abia o copilă, trecuse prin destul de multe situaţii dificile, unele chiar critice, pentru a îşi permite încă luxul a de mai fi imatură.
Da, ea, fata dură, fata care părea să treacă peste orice hop cu fruntea sus, cea care nu ţipa niciodată de durere, pentru că nu o simţea. . . ea! Cea pe care toţi o credeau insensibilă şi indiferentă.
Crescuse cu muzica în casă, în minte, în suflet şi era unul dintre puţinele lucruri pe care nu le refuza, indiferent de starea de spirit, de ora din zi sau din noapte. Era mai mult decât un hobby ori o plăcere, era, în fond, alinarea sufletului prins în lăcaşul şarpelui veninos, gata să taie răsuflarea în orice moment, atunci când te aştepţi mai puţin, când totul pare minunat. . .
Read the rest of this entry »

După 24 de ani de căsătorie, timp în care o jignise în ultimul hal şi o supusese unor terori psihice şi unui stres îngrozitor, Olimpia a luat, în sfârşit decizia de a pleca departe de gesturile necontrolate ale soţului, departe de orice contact cu lumea din trecut.
În timp ce acesta plecase la ţară, împreună cu cei doi copii ai lor, Diana şi Dani, femeia pleacă fără urmă. . . fără a lăsa bilet, fără a se gândi la copii. . .

“Voi fi oare judecată de ei, mai târziu? Nu, nu se poate, sunt copii mei, tre’ să mă înţeleagă!”
Uimirea soţului a fost extraordinară, când, ajuns acasă, a găsit dezordinea pe care o lăsase, praful neşters, mâncare nefăcută, şi, mai ales, nici urmă de Olimpia. Această dezamăgire era, de fapt, o nemulţumire faţă de trezirea bruscă la realitate, căci acum el trebuia să se ocupe de copii, de casă, de el însuşi.
Diana şi Dani aveau vârste fragede, 9, respectiv 10 ani, copii în proces de formare, fără mamă acum, s-au obişnuit să facă singuri treburile prin casă. Tatăl nu se angajase, se considera prea bătrân pentru aşa ceva deşi nu era, trăiau astfel din pensia lui şi o parte din pensia bunicilor, care se hotărâseră să îi ajute.

16 august- ziua lui Dani. Nimic deosebit, ca în fiecare an, “risipa de bani pentru un scop nedefinit”- considera tatăl; totuşi, Diana, grijulie ca de fiecare dată, i-a cumpărat sărbătoritului o cutiuţă muzicală.
- Mulţumesc, Diana, dar. . . ăsta e cântecul pe care ni-l cânta Ea. . .
- Ştiu, de-asta am ţinut morţiş să îţi fac acest cadou. . .
Era ora cinei, tatăl nu era prezent, se afla la o partidă de şah cu prietenii lui. . .
- Vezi, niciodată nu i-a păsat de astfel de ocazii! E tatăl nostru, dar se comportă ca un străin. . . Nu mai pot sta aşa. . .
- Dani, este ziua ta, nu fii trist, te rog! Ştii cât de mult contează pentru mine să te văd zâmbind!
- Cum să zâmbesc? EL unde e? E singurul spirinj, pardon, presupus spirijin al nostru. . .
- Read the rest of this entry »