Zile pline, zile aglomerate, pline ochi de oameni, de mişcare, de acţiune.
Ritm trepidant de primăvară, în care conştientizez mai mult decît altădată importanţa tuturor lucrurilor făcute, a celor de făcut, fie ele mai mari sau mici; cum fiecare gest, cât de mărunt are în el covârşitoarea forţă a rotiţei care pune în mişcare întreaga maşinărie …

Câtă plăcere găsesc în a avea timp să simţi vremea de afară cu adevărat, să poţi păşi lejer pe stradă, să nu mai alergi ca ultimu’ descreierat pentru a prinde autobuzu’, fiindcă acum nu mai intrii în criză de timp.
Ba chiar aş putea să admit faptul că mă revigorează această “linişte agitată”. Una e când te agiţi de plăcere şi alta e să o faci pentru că eşti nevoit.

Privind retrospectiv săptămâna constat predominat ca sentiment BUCURIA, aparent fără o motivaţie specială – venind de din altundeva, mai adânc, un plus de energie creatoare şi creativă manifestat în cotidian; nu mă gândesc doar la mine acum ci const asta şi în jurul meu, printre oameni.

Unele zile chiar nu au nimic special, şi asta pentru că nu ştim noi să le punem sarea şi piperul.
Nu ţi se pare enervant să te trezeşti la sfârşitul zilei ceva de genu:

- Îhm, ce am făcut azi? . . . . Mda, cam nimic. Asta e! E şi mâine o zi.

Oare? Şi dacă nu apuci ziua de mâine, cum rămâne? Facem noi în locu’ tău?

E bine să învăţăm în fiecare zi câte ceva, oricât de neînsemnat ar putea să pară. O zi care trece fără să fi învăţat un lucru nou sau fără să fi reţinut ceva anume, este practic pierdută.

Dar ce să mă mai lungesc atâta … tot suntem în weekend, mai bine să citim din poeziile de dragoste, antrenând şi antrenându-ne în şi înspre VIS, şi de ce nu, înspre BUCURIE …

*** Pentru acest weekend recomand să (re)citiţi volumul SENSUL IUBIRII- Nichita Stănescu.

“Sensul iubirii a fost cartea cea mai minunată din viaţa mea. În primul rând pentru că ea a apărut foarte târziu. A fost un debut târziu. În al doilea rând pentru că nu a fost un debut adevărat. În clipa în care ea mi-a apărut, era mult mai puţin talentată decât imi imaginam eu că sunt. Şi era mult mai puţin adevărată decât puteam eu să o fac. Dar, în fine, a fost un act de crispare. Orice debut este întrucâtva şi un act de crispare.

Eh … Sensul iubirii este ca şi primul sărut, într-un fel, … absolut stângaci şi fără consecinţe.” (Nichita Stănescu)

Tags: artă, eQuilibru, idei, lumea de azi, new(s), poezie, ştie Oana, trece vremea, una tare

This entry was posted on Friday, April 18th, 2008 at 3:05 and is filed under ştie Oana. You can leave a response, or trackback from your own site.