Pentru mulţi e o carte deschisă, însă pentru cei ce sunt în stare să vadă dincolo de rânduri, Octavian Paler rămâne o enigmă.

Nu îi citesc gândurile şi cărţile pentru că mai sunt alţi oameni care o fac, nici pentru că pentru unii a devenit o modă, ci pentru simplul fapt că omu’ ăsta a ştiut foarte bine cum să pună pe foaie ceea ce simte oricare dintre noi.
Am întâlnit persoane care au spus: “Mare căcat! Şi eu puteam să fac asta!!”
Păi şi? Ce mai aştepţi? Demonstrează. NU tre’ să scoţi cărţi pentru asta. . .
Cunosc n persoane care au atâtea de spus şi nu ştiu să se exprime, dar în ce sens? Nu că ar fi inculţi, ci atunci când deschid gura nu spun ceea ce ar vrea, exact cum ar vrea. Nu ştiu dacă mă fac înţeleasă.
Esenţa contează! Iar esenţa stă în faptul că Octavian Paler are o serie de scrieri impresionante, cu adevărat. La capitolul ăsta, Moflea mă va aproba, cu siguranţă.

VIAŢA PE UN PERON- Superb! E un volum extraordinar!

Îmi place felul în care vorbeşte despre mare.
“Regăseam acolo stratul cel mai primitiv al pasiunilor mele. Aveam pe nisip o plăcere aproape vicioasă. Îmi era de ajuns să mă întind pe nisipul fierbinte, să simt cum soarele îmi dogoreşte trupul, să aud cum marea foşneşte confuz la câţiva paşi de mine continuând o melopee din care nu pricepeam nimic decât că eternitatea nu e altceva decât murmurul indiferent al tăcerii, golul prin care alergăm, pe care îl întrerupem o clipă cu fuga noastră, dar în momentul când ne-am prăbuşit se reia. . . aşadar, îmi era de ajuns să simt asta ca să regăsesc acel adevăr elementar din mine şi să mă întorc la pasiunea mea. . .
Iubeam deci şi liniştea plajelor goale şi strigătele celor care aleargă pe nisip . . .”

Îmi place cum spune “numai ceasul mă irită. Minutarul care nu se opreşte şi care se învârte fără nici un rost. Dacă şi el ar încremeni, totul ar fi perfect în această gară.”
Gara vieţii este imposibil de ocolit, nu ai cum să nu ajungi acolo, să îţi petreci timpul, să nu aştepţi, să nu speri. . . Cine nu ar fi vrut cel puţin odată în viaţa asta să oprească timpul? Să rămână postat într-un loc anume, sau lângă cineva pentru o perioadă nedeterminată de timp?
Eu visam să pot controla timpul când eram mică. . . Chiar şi acum aş mai vrea. Mă împiedică doar faptul că m-am maturizat şi înţeleg unele-altele.

Are dreptate: “Tot ceea ce pierdem, pierdem pentru totdeauna!“.
Problema e că o ştim cu toţii, însă continuăm să trăim într-un glob de aparentă indifetrenţă, când sufletul nostru cere de fapt tandreţe/ iubire/ siguranţă/ înţelegere; trecem prin diferite peisaje, situaţii şi pe lângă oamenii ce poate merită sau nu atenţie, trecem fără a analiza, nu mai avem trăiri pentru că ne-am robotizat, iar în scurt timp acest lucru ne va dăuna mult mai mult decât acum.

“Aşteptarea ne dă iluzia că facem ceva aşteptând, când, de fapt, nu facem altceva decât să murim suportabil, puţin câte puţin.”

Cu siguranţă! NU ţi s-a întâmplat niciodată să aştepţi ceva şi să nu mai vină? Sau să vină şi să nu mai aibă acelaşi farmec? Majoritatea lucrurilor îşi pierd farmecul după ce le obţii. Dar aşteptarea este cea care îţi ţine sufletul atârnat de frnghia aceea nenorocită, pe marginea prăpastiei. . . şi încă mai eşti acolo, încă mai crezi, încă ai speranţa şi visul. . .

“Nu sunt bune decât amintirile care te ajută să trăieşti în prezent.”
Asta încercam să spun mai demult, într-un post despre amintiri, că doar cele plăcute merită păstrate, sau cele care “ne dau putere” ori ne motivează să mergem mai departe. Din păcate, mintea şi sufletul nostru nu prea vor să procedeze aşa, şi reţin în cutiuţă un amalgam de amintiri, şi bune şi rele, aşa cum viaţa e făcută din bine şi rău, şi nu putem refuza.

Tot Paler spunea: ” Dezgustul de a exista e tot o dovadă că exişti, că nu poţi altfel decât să exişti. Cu timpul am început să judec, să ies din criză. Îmi făcea silă gândul că trebuia să mă scol, să mănânc, să beau apă, dar am început să mă ridic mai des ca să mă obişnuiesc. Ştiţi cum e. Când îţi împarţi suferinţa, când o fărâmiţezi, o suporţi mai uşor. “
Ăsta a fost Octavian Paler, un om normal, un om care trăia cu aceeaşi silă faţă de caracterul josnic al marii părţi din umanitate, un om care a ştiut să se descarce, să se facă înţeles şi apreciat!
DUMNEZEU SĂ-L ODIHNEASCĂ!

Oameni mari sunt înca. Discreţi. . . Partea proastă e că sunt din ce în ce mai puţini.
Paler, însă, nu va fi egalat, asta e clar! Mai ales pentru că fiecare om are acel ceva al lui. . .

Voi nu vreţi să ascultaţi un copil vorbind despre fericire. Voi ştiţi mai bine. Voi ştiţi de ce aveţi nevoie şi ce trebuie să faceţi ca să obţineţi ce vreţi. Eu doar mă joc pe tastatură, pentru că nu am fost pusă faţă în faţă cu greutăţile vieţii.
De unde ştiţi? Cum puteti fi aşa de siguri?
Voi faceţi societatea să meargă, nu? Voi ajutaţi economia, nu? Voi sunteţi importanţi, nu? Visătorii trăiesc pe spinarea voastră, nu? Dacă nu aţi fi voi, oamenii pragmatici, totul s-ar duce de râpă, nu?
_____________________
“Doar un pas ne desparte.
Nu ştiu dacă pasul absent
e al meu
sau al tău.
Tu stai pe un mal al lui
eu pe altul
şi între noi curge noaptea.
Ca să ajungem atât de aproape
ca să rămânem atât de departe
doar un pas ne desparte
şi între noi curge noaptea continuu
prin pasul absent.”
“Definiţia pasului absent” - Octavia Paler

CĂRŢILE ŞI VORBELE SALE SUNT MUZICA SUFLETULUI MEU!

În strânsă legătură, mai găsiţi în meniu:

• Cum era înainte? Pe vremea când nu era INTERNETUL . . . (capitolul 2)
• Gemenii- Mircea Cărtărescu + altele
• Cum era înainte? Pe vremea când nu era INTERNETUL . . . (capitolul 1)
• No tengo dinero, no tengo dinerooo rupe/suge!
• Viaţa ca piesă de teatru
• Pentru liniştea mea! Şi a celor din jur?
• Bărbatul boceşte- banc

Tags: cărţi, eQuilibru, idei, îmi place, lumea de azi, octavian paler, România, ştie Oana, vreau

This entry was posted on Wednesday, March 5th, 2008 at 8:19 and is filed under ştie Oana. You can leave a response, or trackback from your own site.