După 24 de ani de căsătorie, timp în care o jignise în ultimul hal şi o supusese unor terori psihice şi unui stres îngrozitor, Olimpia a luat, în sfârşit decizia de a pleca departe de gesturile necontrolate ale soţului, departe de orice contact cu lumea din trecut.
În timp ce acesta plecase la ţară, împreună cu cei doi copii ai lor, Diana şi Dani, femeia pleacă fără urmă. . . fără a lăsa bilet, fără a se gândi la copii. . .
“Voi fi oare judecată de ei, mai târziu? Nu, nu se poate, sunt copii mei, tre’ să mă înţeleagă!”
Uimirea soţului a fost extraordinară, când, ajuns acasă, a găsit dezordinea pe care o lăsase, praful neşters, mâncare nefăcută, şi, mai ales, nici urmă de Olimpia. Această dezamăgire era, de fapt, o nemulţumire faţă de trezirea bruscă la realitate, căci acum el trebuia să se ocupe de copii, de casă, de el însuşi.
Diana şi Dani aveau vârste fragede, 9, respectiv 10 ani, copii în proces de formare, fără mamă acum, s-au obişnuit să facă singuri treburile prin casă. Tatăl nu se angajase, se considera prea bătrân pentru aşa ceva deşi nu era, trăiau astfel din pensia lui şi o parte din pensia bunicilor, care se hotărâseră să îi ajute.
16 august- ziua lui Dani. Nimic deosebit, ca în fiecare an, “risipa de bani pentru un scop nedefinit”- considera tatăl; totuşi, Diana, grijulie ca de fiecare dată, i-a cumpărat sărbătoritului o cutiuţă muzicală.
- Mulţumesc, Diana, dar. . . ăsta e cântecul pe care ni-l cânta Ea. . .
- Ştiu, de-asta am ţinut morţiş să îţi fac acest cadou. . .
Era ora cinei, tatăl nu era prezent, se afla la o partidă de şah cu prietenii lui. . .
- Vezi, niciodată nu i-a păsat de astfel de ocazii! E tatăl nostru, dar se comportă ca un străin. . . Nu mai pot sta aşa. . .
- Dani, este ziua ta, nu fii trist, te rog! Ştii cât de mult contează pentru mine să te văd zâmbind!
- Cum să zâmbesc? EL unde e? E singurul spirinj, pardon, presupus spirijin al nostru. . .
- Read the rest of this entry »