__El era un băiat de vreo 22 de ani, care nu avea un scop definit în viaţă. Îi plăcea muzica, lucra într-un cafe-bar, ca solist şi chitarist al trupei. “Android” se numea localul- deloc sugestiv. Însă atmosfera era surprinzător de plăcută, caldă, cei care veniseră o dată rămăseseră clienţi fideli. Veneau mereu aceiaşi oameni. Într-o seară o domnişoară intrase să îl caute pe patron. Era grăbită, trecuse fără să dea atenţie la ce era în jurul ei, merse direct la ţintă, la cel cu care avea de discutat.
__El, insă, o observase, şi ar fi vrut să se oprească din cântat, să meargă sa îi vorbească, să îi analizeze în linişte chipul, în singurătate, departe de agitaţia din local.
Imposibil! Fata a plecat in 10 minute. Atât a durat “fericirea”. Nu a mai văzut-o de atunci, nu a auzit nimic despre ea, nu ştia el nimic, nici măcar numele-i.
__Au tecut 3 ani, iar el încă se gândea la ea, la mersul ei grăbit şi la obrajii roşii, ingheţaţi. Nu putea să priceapă cum de nu s-a interesat de ea până atunci. Poate, în fond, aşteptase să se întâmple ca în poveşti: ea să se întoarcă, să il observe, să se îndragostească şi finalul să fie unul fericit. Până acum părea să fie exact opusul. . .
__Viaţa lui fusese una nu tocmai grea, părinţii avuseseră o poziţie socială destul de bună, cu toate aceste el nu avusese decât o prietenă până acum, relaţia se terminase pentru că ea plecase la studii în străinătate. El nu avea încredere în fete, de-aia nu căutase relaţii, credea că ele vor banii lui. Elena, fosta lui prietenă, fusese, de fapt, o vecină din copilărie. Ce a fost între ei a fost superb, pur, şi, deşi relaţia luase sfărşit, mai ţineau legătura când le permitea timpul şi se înţelegeau foarte bine.
__Acum se gândea la fata cu obrajii roşii. Sentimentul ce îl încerca era destul de ciudat, probabil în sensul bun, nu putea să îl explice, trebuia să o vadă, să poată înţelege cu adevărat.
__Joi, o zi fără prea multă clientelă, el- hotărât - merse la patron, să ceară date despre fata cu pricina. Cu greu, făcu rost de numărul ei, dar nu o sună în seara respectivă.
“Ce să îi zic? Bună seara, sunt un maniac ce te-a văzut în Android şi timp de ani de zile nu si-a putut lua gândul de la tine? Nu. . . Va crede că inventez, sau că sunt nebun!“- ăsta era motivul pentru care timp de o lună privea numărul ei şi tot nu îşi făcea curaj să apeleze.
__Întrebat de patron dacă a vorbit cu Mara, căci aşa o chema, el îi spuse că nu ştia cum să se prezinte. La insistenţele patronului şi-a făcut curaj şi a sunat. Vorbea din separeu, era singur. Ea îi răspunse, el se prezentă drept chitaristul care a simţit acum 3 ani frigul prin obrajii ei, de fapt, era un fior, dar nu putea să îi spună. A rugat-o să să se întâlnească cu el, însă a primit un refuz. Ea avea o fetiţă, soţul ei murise de curând, şi nu i se părea normal. I-a acceptat decizia, însă a insistat să îi permită să o sune, doar să îi audă vocea, să îi povestească viaţa ei, iar Mara a acceptat.
__Începuse să stea toată ziua cu ea în telefon, a fost dat afară din cafe-bar, pentru că nu îşi mai dădea interesul, însă îşi deschisese o afacere cu obiecte de lemn, şi folosea toţi banii câştigaţi pentru a cumpăra cartele, să îi audă glasul.
Însă, pe ea, nu a mai revăzut-o din acea seară. . .

În strânsă legătură, mai găsiţi în meniu:

• Desene / a fi (din nou) copil
• Viaţa e mai mult de atât
• Prietenie - prieteni- există?
• Sâmbătă, 1 Martie, poveste de primăvară!
• Cu şi despre fericire. . .
• La mulţi ani de Dragobete!
• Desen pe perete

Tags: a iubi, drace!, idei, îmi place, una tare

This entry was posted on Monday, December 31st, 2007 at 4:59 and is filed under ştie Oana. You can leave a response, or trackback from your own site.